Istoric

Astăzi, termenul grec carcinoma este termenul medical pentru o tumoare malignă provenită din celule epiteliale. Celsus este acela care a tradus carcinos în termenul latin  cancer, care înseamnă şi crab. Galen a folosit oncos pentru a descrie toate tumorile, rădăcina pentru cuvântul modern oncologie.

Hipocrate descrie câteva tipuri de cancere. El a numit tumorile benigne oncos şi cele tumorile maligne carcinos. El a adăugat mai târziu sufixul

-oma dându-le numele de carcinoma. Pentru că era împotriva tradiţiei greceşti să fie deschis corpul uman, Hipocrate doar a descris şi a făcut desene ale tumorilor de pe piele, nas şi sâni, vizibile din exterior. Tratamentul consta din dietă, luarea de sânge şi laxative. Cu trecerea secolelor, a fost descoperit că  cancerul se poate ivi  oriunde în organism, dar tratamentul vechi a rămas popular până în secolul al 19-lea, când a fost descoperită celula.

Deşi tratamentul a rămas acelaşi, în  secolele 16 şi 17 a devenit acceptabilă ideea pentru doctori de a diseca corpuri pentru a descoperi cauza morţii. Profesorul german, Wilhelm Fabry, a crezut că cancerul de sân e cauzat de un cheag de lapte din un duct mamar. Profesorul olandez Francois de la Boe Sylvius, un adept al lui Descartes, a crezut că toate bolile sunt efectele unor procese chimice, iar limfa acidă este cauza cancerului. Contemporanul său, Nicolae Tulp, a crezut că cancerul este o otravă care se răspândeşte încet, şi a concluzionat că este contagios.

Odată cu folosinţa largă a microscopului în secolul al 18-lea, a fost descoperit că otrava care provoacă cancerul se răspândeşte din tumoarea primară prin nodulii limfatici în alte locuri. Apelarea la chirurgie pentru tratarea cancerului a avut rezultate slabe datorită problemelor cu igiena. Chirurgul scoţian Alexander Monro a văzut doar 2 pacienţi cu tumori de sân din 60 supravieţuind operaţiei pentru 2 ani.

În secolul al 19-lea, asepsia a îmbunătăţit igiena chirurgicală şi cum statisticile supravieţuirii au crescut, îndepărtarea chirurgicală a tumorii a devenind tratamentul primar pentru cancer. Cu excepţia lui William Coley care în secolul al 18-lea a crezut că rata de vindecare după operaţie a fost mai mare înainte de asepsie (şi care injecta bacterii în tumori obţinând rezultate amestecate), tratamentul cancerului a devenit dependent de talentul individual al chirurgului în a îndepărta tumoarea. În aceeaşi perioadă, ideea că organismul este făcut din mai multe tipuri de ţesuturi, care la rândul lor erau făcute din milioane de celule, a deschis era patologiei celulare.

Când Marie Curie şi Pierre Curie au descoperit radiaţia la sfârşitul secolului al 19-lea, ei au descoperit din întâmplare şi primul tratament nonchirurgical eficace al cancerului. Chirurgul nu mai opera în izolare, ci conlucra cu radiologii spitalului pentru a ajuta pacienţii. Necesitatea tratării pacientului în o unitate spitalicească decât acasă a creat un proces paralel de aduna datele pacientului în fişe medicale, care la rândul lor au condus la primele studii bazate pe statistici.

Comunitatea medicală japoneză a observat că măduva osoasă ale victimelor bombei de la Hiroshima şi Nagasaki a fost complet distrusă. Au concluzionat că măduva osoasă bolnavă poate fi şi distrusă cu radiaţie, iar acest lucru a condus la descoperirea transplanturilor de măduvă osoasă în cazul leucemiei.